Românii, si altii.

    – Salut. Ma intitulez Ninu, român.

    – Hmm.

    – Ce, suna ciudat? 

    – Nu stiu ce sa zic, sunt confuz.

    – Haide ma, chiar suna ciudat?

    – Cam da, doar români suntem amandoi… 

    – Ce inseamna pana la urma sa fii român?

    – Pai, m-am nascut si am crescut pe aste’ meleaguri, vorbesc româna, deci sunt român.

    – Pai nu.

    – Pai de ce nu?

    – De mere..

    – Haide ma, lasa caterinca!

    – Ma rog. Ai uitat sa te prezinti…

    – Ahh, da. Gibilan, sa moara mama.

    – „sa moara mama” e nume de familie, sau cum?..

    – Ba, ti-am mai zis, lasa mistourile.

    – Gata, scuze. Hai sa te lamuresc atunci. Descrie-mi o zi din viata ta. Spre exemplu, ziua de ieri. Fara retineri. Nu iti zice nimeni nimic, nu te pedepseste nimeni, nu se ia nimeni de tine. Suntem doar noi doi.

    – Hmm. Nu ciripesti?

    – Nu. Jur. Da tot ce ai pe suflet.

    – Bine. M-am trezit, asa, pe la 8 juma… 

    – Stai. Prezinta-te intai, te rog!

    – Deci, da, Gibilan Caragialescu, 17 ani juma’, imi place fotbalul, gagicile si baieramele. 

    – Iti plac…

    – Da.

    – Continua, te rog…

    – Asa. Sunt elev la liceul Xenopol din Bucuresti, clasa a doispea’. Vreau sa ma fac ospatar sau cantaret.

    – Bun asa. Incepusei sa-mi povestesti despre ziua ta de ieri…

    – Nu ma mai intrerupe.

    – Scuze..

    – Ba! Ce-am zis io?

[un semn sfios, din cap, adresat interlocutorului]

    – Deci. M-am sculat la 8 juma, m-am imbracat si am iesit p’afara, cu treaba. Lucrez prin piata de la Râmnic acum ca am vacanta, cu ora, mai scot un ban, poate trec pe la mare sau printr-o discoteca, ma rog, pe unde se-aduna gagicutele.  

    – Frumos, muncesti, bravo.

    – BAA! Ma enervezi si mi-e ca ti-o iei!

    – Off, scuze, nu te mai intrerup, promit…

    – Asa. Deci. Am intrat in piata, am carat niste saci de cartofi, niste pepeni, am stat vreo doua ore la un cantar pe la o tanti, am baut o bere si am fumat o tigara cu Mitel, un tovaras, s-a facut ora 5 dupamiaza. M-am pus pe o banca          pe-acolo si am tras un somn pana pe la 8 juma’-noua, cand s-a lasat intunericul, asa.

    – Hmm. [inclin aprobator din cap]

    – Da. Bun. Asa. Pai ma trezesc eu, ma plimb putin prin zona, vad doua blonde bune, ma duc la ele , caterinca,         alea-alea, „ce faceti frumoasele, va invit la o prajitura?”, ale dracu’ panarame n-au vrut, cica-s taran. Eu! Ii dau uneia o palma peste cur si plec. Dau iar de Mitel, care era cu inca vreo doi care lucreaza tot la piata, si cu inca unu’, Gogu ii zicem, e unu’ care cerseste la coltu’ intersectiei, cam prostalau, da’ ne da si noua sa tregem Aurolac din punga lui. E de treaba, da’ e prostalau.

    – Interesant. Apoi?

    – Apoi… Stai ca nu mai stiu. Off, ce-am facut? Aa, da. Aia.

    – Aia? [nedumerit]

    – Stai ca-ti spun. Ii las eu p’aia cu ale lor, ca-s de treaba, da’s prostalai toti, nu am eu treaba cu d’astia. Deci ii las eu si plec sa ma plimb. Cam 10 se facuse. Era pustiu si intuneric. Si o vad pe una. Nu prea inalta, pe la 40 de ani asa, se plimba. Cred ca venea din parc. N-avea treaba femeia, cu ale ei. Si ce zic eu? Uite bani usori. Si alerg spre tipa, ii smulg geanta, telefonul din mana si fugi. Smechera zi, tipa avea vreo 3 milioane pe ea, si telefonul, mi-am scos parleala. Cam asta. P-orma nu mai stiu, m-am dus acasa si m-am culcat. Pai cam atat. Acu’ explica-mi.

    – Ok. Ma intitulez roman. Român pentru ca imi pasa. Român pentru ca empatizez. Român pentru ca simt. Român pentru ca ma implic civic.

    – Ce ma?!?

    – Uite cam asa: Imi pasa de ceilalti semeni si de tara mea, empatizez cu ceilalti romani si incerc, pe cat posibil, sa nu lucrez impotriva lor, simt pe pielea mea, zi de zi, ce inseamna sa fii roman in România si cat de greu, dar si satisfacator este sa duci o munca la bun sfarsit in tara asta; ma implic din punct de vedere civic in societatea româna incercand sa nu jignesc pe nimeni si sa ma port frumos cu aceia care o merita. Tu nu esti român. Tu furi, te imbeti pe strada, injuri, faci ce vrei, cum vrei si cand vrei, fara sa tii cont de libertatatile altora, nu respecti pe nimeni si nimic.

    – Mama, sa vezi ce bataie iti iei, sa moara copiii mei de nu-ti fac buzunar la gat ba, imi spal cutitu’ in sangele tau!

    – Sincer, esti slab. Tu esti doar un altul, printre multi altii. Desi sunteti multi, sunteti lipsiti de putere. Puterea e la mine. La mine si la ceilalti români adevarati, in mainile noastre se afla puterea, iar cu ea putem muta chiar si muntii din loc. Asa ca pleaca, dispari, cara-te, mori, evapora-te, transforma-te-n cenusa si arzi in culori.

[Tipul scoate un cutit si inainteaza catre mine. Eu nu ma clintesc. Am incredere.]

La revedere, v-am pupat!

Si uite-asa s-a incheiat inca o etapa din viata mea…

Pot sa zic c-am facut-o si p-asta, ca am scapat cu viata si ca am iesit in plina glorie din ciclul liceal, acum pot sa le povestesc, pe la 70 de ani, nepotilor cum „pe vremea mea” chiuleam de la romana sau cantam prin curtea scolii la chitara. Veni, vidi, vici as putea spune… dar cu o parere de rau si o melancolie adanc infipta in suflet. Sunt student, acum am trecut deja pe o alta treapta, mai putin legata de copilarie si mai mult de maturitate, strictete si rutina.

Off, greu cu schimbarea, fara trezit la 6 dimineata pentru o bere sau o cafea in Genesis, fara curtea scolii plina de oameni fara chef ce se tarasc la prima ora din zi cu tigara in gura si cafeaua in mana, fara Doina Melinte care sa certe fetele ca s-au machiat, fara orele de filosofie ale lui Stoica in care domneste eternul lui monolog (rar intrerupt de vreun sforait al vreunui coleg cu somnul mai tulburat), fara Titeica ce ne hipnotiza cu privirea ei de 23.976 fps (bate usor la numar de frame-uri pana si productia Avatar 3D), fara chiulurile constante (evident ca tot in Gene) pentru inca o bere, fara cantarile la chitara pe unde apucam, uneori si in timpul orelor… fara toate astea, atat de placute unele, rutina din fiecare saptamana, de care m-am atasat pe nesimtite si de care ma despart acum atat de abrupt.

Va zic sincer: „La revedere, v-am pupat!” Sunt student la Psihologie acum, anul 1. Astept. Astept sa vad ce imi rezerva viitorul. Ce distractii nebunesti si necazuri mi-a pregatit. Astept cu sufletul la gura noi ocazii, noi sanse de a o face lata, de a cunoaste persoane noi, de a descoperii lumea si pe mine. Astept, iar aceasta asteptare ma roade, ma consuma, dar ma  si tine in viata; ea reprezinta oportunitati, riscuri, sanse, iluzii, idealuri, convingeri, asteptari, impresii, sentimente si pasiuni gata sa se infaptuiasca, sa isi faca loc in viata mea si sa ma modeleze, sa ma impinga spre noi culmi sau sa imi puna piedici. Astept cu nerabdare restul vietii mele, acum ca am incheiat inca un capitol din cartea ce se numeste Ninu…