Românii, si altii.

Posted: 6 August 2010 in D'ale lui Ninu

    – Salut. Ma intitulez Ninu, român.

    – Hmm.

    – Ce, suna ciudat? 

    – Nu stiu ce sa zic, sunt confuz.

    – Haide ma, chiar suna ciudat?

    – Cam da, doar români suntem amandoi… 

    – Ce inseamna pana la urma sa fii român?

    – Pai, m-am nascut si am crescut pe aste’ meleaguri, vorbesc româna, deci sunt român.

    – Pai nu.

    – Pai de ce nu?

    – De mere..

    – Haide ma, lasa caterinca!

    – Ma rog. Ai uitat sa te prezinti…

    – Ahh, da. Gibilan, sa moara mama.

    – „sa moara mama” e nume de familie, sau cum?..

    – Ba, ti-am mai zis, lasa mistourile.

    – Gata, scuze. Hai sa te lamuresc atunci. Descrie-mi o zi din viata ta. Spre exemplu, ziua de ieri. Fara retineri. Nu iti zice nimeni nimic, nu te pedepseste nimeni, nu se ia nimeni de tine. Suntem doar noi doi.

    – Hmm. Nu ciripesti?

    – Nu. Jur. Da tot ce ai pe suflet.

    – Bine. M-am trezit, asa, pe la 8 juma… 

    – Stai. Prezinta-te intai, te rog!

    – Deci, da, Gibilan Caragialescu, 17 ani juma’, imi place fotbalul, gagicile si baieramele. 

    – Iti plac…

    – Da.

    – Continua, te rog…

    – Asa. Sunt elev la liceul Xenopol din Bucuresti, clasa a doispea’. Vreau sa ma fac ospatar sau cantaret.

    – Bun asa. Incepusei sa-mi povestesti despre ziua ta de ieri…

    – Nu ma mai intrerupe.

    – Scuze..

    – Ba! Ce-am zis io?

[un semn sfios, din cap, adresat interlocutorului]

    – Deci. M-am sculat la 8 juma, m-am imbracat si am iesit p’afara, cu treaba. Lucrez prin piata de la Râmnic acum ca am vacanta, cu ora, mai scot un ban, poate trec pe la mare sau printr-o discoteca, ma rog, pe unde se-aduna gagicutele.  

    – Frumos, muncesti, bravo.

    – BAA! Ma enervezi si mi-e ca ti-o iei!

    – Off, scuze, nu te mai intrerup, promit…

    – Asa. Deci. Am intrat in piata, am carat niste saci de cartofi, niste pepeni, am stat vreo doua ore la un cantar pe la o tanti, am baut o bere si am fumat o tigara cu Mitel, un tovaras, s-a facut ora 5 dupamiaza. M-am pus pe o banca          pe-acolo si am tras un somn pana pe la 8 juma’-noua, cand s-a lasat intunericul, asa.

    – Hmm. [inclin aprobator din cap]

    – Da. Bun. Asa. Pai ma trezesc eu, ma plimb putin prin zona, vad doua blonde bune, ma duc la ele , caterinca,         alea-alea, „ce faceti frumoasele, va invit la o prajitura?”, ale dracu’ panarame n-au vrut, cica-s taran. Eu! Ii dau uneia o palma peste cur si plec. Dau iar de Mitel, care era cu inca vreo doi care lucreaza tot la piata, si cu inca unu’, Gogu ii zicem, e unu’ care cerseste la coltu’ intersectiei, cam prostalau, da’ ne da si noua sa tregem Aurolac din punga lui. E de treaba, da’ e prostalau.

    – Interesant. Apoi?

    – Apoi… Stai ca nu mai stiu. Off, ce-am facut? Aa, da. Aia.

    – Aia? [nedumerit]

    – Stai ca-ti spun. Ii las eu p’aia cu ale lor, ca-s de treaba, da’s prostalai toti, nu am eu treaba cu d’astia. Deci ii las eu si plec sa ma plimb. Cam 10 se facuse. Era pustiu si intuneric. Si o vad pe una. Nu prea inalta, pe la 40 de ani asa, se plimba. Cred ca venea din parc. N-avea treaba femeia, cu ale ei. Si ce zic eu? Uite bani usori. Si alerg spre tipa, ii smulg geanta, telefonul din mana si fugi. Smechera zi, tipa avea vreo 3 milioane pe ea, si telefonul, mi-am scos parleala. Cam asta. P-orma nu mai stiu, m-am dus acasa si m-am culcat. Pai cam atat. Acu’ explica-mi.

    – Ok. Ma intitulez roman. Român pentru ca imi pasa. Român pentru ca empatizez. Român pentru ca simt. Român pentru ca ma implic civic.

    – Ce ma?!?

    – Uite cam asa: Imi pasa de ceilalti semeni si de tara mea, empatizez cu ceilalti romani si incerc, pe cat posibil, sa nu lucrez impotriva lor, simt pe pielea mea, zi de zi, ce inseamna sa fii roman in România si cat de greu, dar si satisfacator este sa duci o munca la bun sfarsit in tara asta; ma implic din punct de vedere civic in societatea româna incercand sa nu jignesc pe nimeni si sa ma port frumos cu aceia care o merita. Tu nu esti român. Tu furi, te imbeti pe strada, injuri, faci ce vrei, cum vrei si cand vrei, fara sa tii cont de libertatatile altora, nu respecti pe nimeni si nimic.

    – Mama, sa vezi ce bataie iti iei, sa moara copiii mei de nu-ti fac buzunar la gat ba, imi spal cutitu’ in sangele tau!

    – Sincer, esti slab. Tu esti doar un altul, printre multi altii. Desi sunteti multi, sunteti lipsiti de putere. Puterea e la mine. La mine si la ceilalti români adevarati, in mainile noastre se afla puterea, iar cu ea putem muta chiar si muntii din loc. Asa ca pleaca, dispari, cara-te, mori, evapora-te, transforma-te-n cenusa si arzi in culori.

[Tipul scoate un cutit si inainteaza catre mine. Eu nu ma clintesc. Am incredere.]

La revedere, v-am pupat!

Posted: 6 August 2010 in D'ale lui Ninu

Si uite-asa s-a incheiat inca o etapa din viata mea…

Pot sa zic c-am facut-o si p-asta, ca am scapat cu viata si ca am iesit in plina glorie din ciclul liceal, acum pot sa le povestesc, pe la 70 de ani, nepotilor cum „pe vremea mea” chiuleam de la romana sau cantam prin curtea scolii la chitara. Veni, vidi, vici as putea spune… dar cu o parere de rau si o melancolie adanc infipta in suflet. Sunt student, acum am trecut deja pe o alta treapta, mai putin legata de copilarie si mai mult de maturitate, strictete si rutina.

Off, greu cu schimbarea, fara trezit la 6 dimineata pentru o bere sau o cafea in Genesis, fara curtea scolii plina de oameni fara chef ce se tarasc la prima ora din zi cu tigara in gura si cafeaua in mana, fara Doina Melinte care sa certe fetele ca s-au machiat, fara orele de filosofie ale lui Stoica in care domneste eternul lui monolog (rar intrerupt de vreun sforait al vreunui coleg cu somnul mai tulburat), fara Titeica ce ne hipnotiza cu privirea ei de 23.976 fps (bate usor la numar de frame-uri pana si productia Avatar 3D), fara chiulurile constante (evident ca tot in Gene) pentru inca o bere, fara cantarile la chitara pe unde apucam, uneori si in timpul orelor… fara toate astea, atat de placute unele, rutina din fiecare saptamana, de care m-am atasat pe nesimtite si de care ma despart acum atat de abrupt.

Va zic sincer: „La revedere, v-am pupat!” Sunt student la Psihologie acum, anul 1. Astept. Astept sa vad ce imi rezerva viitorul. Ce distractii nebunesti si necazuri mi-a pregatit. Astept cu sufletul la gura noi ocazii, noi sanse de a o face lata, de a cunoaste persoane noi, de a descoperii lumea si pe mine. Astept, iar aceasta asteptare ma roade, ma consuma, dar ma  si tine in viata; ea reprezinta oportunitati, riscuri, sanse, iluzii, idealuri, convingeri, asteptari, impresii, sentimente si pasiuni gata sa se infaptuiasca, sa isi faca loc in viata mea si sa ma modeleze, sa ma impinga spre noi culmi sau sa imi puna piedici. Astept cu nerabdare restul vietii mele, acum ca am incheiat inca un capitol din cartea ce se numeste Ninu…

Si cu BACu’, basta!

Posted: 4 Iulie 2010 in D'ale lui Ninu

Dragi copii,  masculi si femele (si neutrii :-s), am facut-o si pe-asta! Gata cu BACul, gata cu liceul… ma cam trece o doza de melancolie, dar o dreg cu putina bere si multa voie-buna, iar viata merge inainte. Sunt posesorul mandrei medii de 9.38 (si ce ma, ce-are daca ma laud?!), si aspir spre un loc la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei din cadrul Universitatii Bucuresti, la buget (sa fie moca, doar „e criza”).

Felicitari si multa bafta in continuare tuturor celor care au luat BACul, iar celor mai putin norocosi, succes la sesiunea din toamna!

Pana data viitoare, va pupa tata!

De cate ori ati ajutat pe cineva si in schimb ati primit un mare sut in gluteus maximus? De cate ori ati dat totul pentru cineva iar cineva nu a dat nici negrul de sub unghie la schimb? De cate ori v-ati luat-o in barba in mod original, incat sa va jurati voua insiva ca nu mai ajutati pe nimeni cu nimic, ca apoi in final sa o luati de la capat, cu alt sut, cu si mai mult negru de sub unghie si cu alta incasata in barba?

Din nou Adrian, tipul cu blogul Cu ochii-n soare, mi-a starnit interesul prin articolul sau intitulat In viata faci atatea pentru oameni…si oamenii atat de putin pentru tine!, in care vorbea despre profitorii aia jegosi, asa-zisii prieteni de ocazie, care iti intorc spatele imediat ce si-au vazut interesele indeplinite.

Se zice ca un sut in fund reprezinta, in fine, doar un pas inainte. Am primit de la viata o multime de astfel de suturi, iar, dupa cum zice vorba aia, repetitium est mater studiorum, am ajuns, in mod fundamental, sa nu-mi mai pese. Pana la urma, eu sunt unul, ei sunt multi, unde-s multi puterea creste, sa se descurce, ca doar e puternici.

Dar e corect sa gandesti asa? Asta e o problema de etica, la care chiar va invit sa filozofati pe indelete. Mai ieri ma intreba cineva cum as proceda in urmatoarea situatie:

Am un prieten, sa zicem ca il cheama Gigel. Iar Gigel  nu a fost cuminte. Mai mult chiar, Gigel  s-a purtat ca un porc.  Mi-a ranit sentimentele, atacandu-ma constant in esenta emotiilor mele, in maduva trairilor mele afective,      lasandu-ma balta cand am avut mai abitir nevoie de sprijin. Nu sprijin financiar, ca doar „e criza”, ci am avut nevoie sa imi simt prietenul aproape, sa simt ca exist si in alt univers decat in al meu, sa socializez, ca dreacu’, omu’ e definit ca zoon politicon (pe romana – animal social), daca voiam sa zbor solo, ma facem dreacu’  pustnic… Dar Gigel  mi-a tras teapa. Mi-a tras teapa, desi am fost primul care i-a sarit in ajutor cand a simtit corazonul  lui mai mare nevoia.

Raspunsul: L-as lasa pe Gigel  sa moara. In chinuri. Sufleteste, evident. Sa se usuce si sa se consume ca un jegos egoist ce e. Ca asta merita GIgel, o teapa in cur, la nivel absolut, asa cum a dat si el la randul sau altora.
Sa arda dreacu’  in culori, nu-mi pasa.

Dar un astfel de raspuns nu ma transforma intr-o javra lipsita de scrupule ca si Gigel ? Si totusi, cum o fi mai bine? Un prieten la nevoie care si-o ia frecvent in barba, sau un nesimtit care se simte bine in lumea lui? Astept raspunsurile voastre…

Fericirea

Posted: 16 Iunie 2010 in D'ale lui Ninu

„Fericirea înseamnă să ai o scărpinare pentru fiecare mâncărime.”, spuse Ogden Nash.

Fericirea… ce concept relativ si abstract.

Insa nimic nu ma poate face mai fericit decat ideea ca exist, ca exist si ca traiesc, ca pot sa vorbesc, sa cant, sa imbratisez, sa beau, sa alerg, sa soptesc, sa ascult, sa visez, sa iubesc. Sunt, si asta ma face cel mai fericit om de pe planeta.

Pe voi ce va face fericiti?

Blogareala de criza

Posted: 16 Iunie 2010 in D'ale lui Ninu

Cu ocazia acestui articol vreau sa-mi cer scuze cititorilor pentru activitatea mea de pe blog din ultimul timp, care a fost egala cu un mare zero.

Tin sa numesc aceasta „performanta” blogareala de criza.

In cazul meu, criza o reprezinta BAC-ul iminent, ce se apropie amenintator, cu o viteza usturatoare. Si vai, cat ustura… Usura faptul ca stau sa invat non-stop, ca ultimul tocilar, ca imi prajesc in fiecare zi creierii citind despre conditia omului de geniu, planuri metafizice, procese cognitive si Crize Orientale, ca m-am izolat ca ultimul pustnic in propria-mi pestera din manuale de romana, istorie, psihologie, dictionare, eseuri, carti de comentarii, scheme de lectii si programe de invatat. Dar mai ales ustura faptul ca afara este vara, iar eu nu pot profita de asta – cu prietenii la o bere, cu iubita prin parc, la un jogging, la un fotbal, bachet sau cricket. Si sunt condamnat la viata asta de exil social pentru timp de o luna de acum inainte, perioada in care, din pacate, va domni blogareala de criza.

Asa ca, dragii mei cititori, fiti bravi, si tineti-mi toti pumnii de care dispuneti. Mai sunt doua saptamani pana la BAC si o luna pana la admitere. Ehh, o sa treaca si asta…

Hai in primul rand sa nu ne incurcam in termeni, ca nu e politicos.

Cultura, cum spunea si tovarasul Adi, o poti avea indiferent de grosimea portofelului. Poti sa o ai sau sa nu o ai, in mare, ea depinde de trei factori:

  1. dotarea de la natura – pe ideea „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”;
  2. alegerile parintilor – pornind de la alegerea mamei de a trage pe nas cu copilul in burta, terminand cu alegerea profesorilor, institutiilor de invatamant, modelului cultural implementat, s.a.m.d.
  3. DE TINE, ba – tu esti factorul decisiv pana la urma in ceea ce vrei sa ajungi, cum vrei sa ajungi si, desigur, in ce fel.

Brandul, la randul lui, de sine statator nu prea reprezinta nimic. In schimb, pus in relatie cu oamenii, el poate sa „metamorfozeze” in:

  1. simbol universal al bunului gust – cazul unei persoane corect culturalizate, care alege anumite branduri in functie de gust, comoditate, calitate.
  2. simbol universal al fitelor, arfelor si figurilor – cazul cel mai des intalnit, in care X sau Y isi cumpara „adidasi d’aia bengosi de la Naichi, Convers, Ribuc sau de la Puma„, in ideea ca „se poarta”.

Cand cultura se intalneste cu brandul, iese frumos, de cele mai multe ori, mai ales in cazul in care sunt implicati si ceva lei grei la buzunar. Insa, in momentul in care cultura se confunda cu brandul, lucru mult prea frecvent astazi, rezulta un mare dezastru. Trist, dar adevarat, tipa cu cizme Gucci de 6000 de euroi bucata va fi mai respectata si mai bine vazuta decat tipa care tocmai a castigat olimpiada la engleza, faza pe tara.  Tipul cu tricou Lacoste, pulover Armani si blugi Zara va fi mai respectat in cercul lui de prieteni decat tipul inteligent, dar imbracat mediocru din punct de vedere al brandului hainelor sale.

Asa e omul, numai paine si circ, valuta = valoare, iar hainele de firma expun asta la cel mai ostentativ mod posibil. Din pacate, oricui ii place sa se considere „valoros”, noroc cu oamenii care au totusi ceva in cap, si stiu sa judece faptul ca haina nu face pe om, cu toate ca-l scoate in lume…